O fetiță trăia fericită cu tatăl și mama sa.
Dar,
din spirit de răzbunare, niște oameni răi o răpiră. Veniră într-o zi în haine
lungi pe strada pe unde mergea ea la școală și o luară cu ei.
Mergând
la galop pe caii lor negri, se îndepărtară iute de sat, îndreptându-se spre
codrul cel întunecos și sumbru care îi înghițea pentru totdeaua pe nesocotiții
care se aventurau pe acolo fără călăuză.
Acei
oameni cu inima de piatră o duseră pe fetiță în inima pădurii. Vroiau să se
rătăcească pentru totdeauna în codru.
Fetița
plângea îngrozită și repeta într-una rugăciunea învățată de la mama ei:
„Bucură-te, Marie, cea plină de har....”
Ajunseră
acolo unde pădurea era mai deasă și mai greu de străbătut. Acolo o părăsiră pe
fetiță.
Fetița
se ghemui la baza unui copac mare, continuând să repete printre sughițuri:
„Bucură-te,
Marie....Bucură-te, Marie....”
Dintr-o
dată, printre lacrimi, văzu chiar la picioarele sale ivindu-se un trandafir cu
petale fine ca o mângâiere. Ceva mai în față se vedea printre firele de iarbă
și frunze un trandafir și apoi un altul și altul...alcătuind o potecă șerpuind
printre copaci. Fetița începu să înainteze de la un trandafir la altul, mai
întâi șovăind și apoi aproape în goană. După ceva timp, ajunse la marginea
pădurii și se pomeni în brațele părinților ei. Și ei văzuseră poteca însemnată
de trandafiri și porniseră în căutarea ei, deoarece și ei rostiseră fără
încetare: „Bucură-te, Marie,...”.
Și
acele rugăciuni ale părinților și ale fetiței se preschimabseră în trandafirii
care trasau acea cărare care îi aduseră din nou alături.
Și
pentru noi rugăciunile alcătuiesc o adevărată cărare care ne ajută să nu ne
pierdem în hățișurile acestei lumi și care ne duce în brațele Tatălui ceresc.
sursa: internet
