Legenda Regelui Solomon

 

Legenda Regelui Solomon – Pilda inteleapta in care se regaseste toata intelepciunea lumii

    Cand regele Solomon a coborit de pe munte, dupa rasarit, cei adunati la poalele sale au spus:

– Esti o sursa de inspiratie pentru noi. Cuvintele tale transforma inimi si intelepciunea ta lumineaza mintea. Vrem sa te ascultam. Spune-ne: cine suntem noi?”

    El a zambit si a spus:

– Sunteti lumina lumii, stelele, templul adevarului. In fiecare dintre voi este Universul. Patrundeti cu mintea inimile voastre, intrebati-va inima, ascultati prin dragostea voastra. Binecuvantati sunt cei care cunosc limba lui Dumnezeu.

– Care este sensul vietii?

– Viata este calea, scopul si rasplata. Viata este un dans de iubire. Misiunea voastra este sa infloriti. A fi este un mare dar pentru lume. Viata voastra este povestea universului. Si, prin urmare, viata este mai frumoasa decat toate teoriile.

    Apreciati viata ca o sarbatoare, pentru ca viata este valoroasa in sine. Viata consta in prezent si a intelege prezentul inseamna a trai in prezent.

– De ce ne urmaresc necazurile?

– Ce semeni, aceea culegi. Nefericirea este alegerea voastra. Saracia este o creatie umana si amaraciunea este rodul ignorantei. Vina, pierderea puterii si poftele imprastie fericirea. Treziti-va, caci cersetorul este cel care nu-si da seama.

    Dar cei care nu au gasit Imparatia lui Dumnezeu in interior sunt fara adapost. Saracul este cel care pierde vremea. Nu transformati viata in stagnare. Nu lasati multimea sa va ruineze sufletul. Da, bogatia nu va fi blestemul vostru.

– Cum sa depasim necazurile?

– Nu va judecati, caci sunteti divini. Nu comparati sau separati. Multumiti pentru tot. Bucurati-va, pentru ca bucuria face minuni. Iubiti-va, pentru ca toti cei ce iubesc se iubesc si pe sine.

    Binecuvanteaza necazul, pentru ca cei curajosi gasesc calea de iesire. Rugati-va cu bucurie si necazul va va ocoli. Rugati-va, dar nu negociati cu Dumnezeu. Si aflati ca preaslavirea este cea mai buna rugaciune, iar fericirea este cea mai buna mancare pentru suflet.

– Care este calea spre fericire?

– Cei ce iubesc cu fericire, multumesc cu fericire. Gasesc pacea in fericire. Fericiti cei ce au gasit paradisul in ei insisi. Fericiti sunt cei care daruiesc cu bucurie si primesc daruri cu bucurie.

    Fericiti cei ce cauta luminarea. Fericiti sunt cei care asculta vocea lui Dumnezeu. Fericiti sunt cei ce-si indeplinesc menirea. Cei care au gustat contemplarea lui Dumnezeu sunt fericiti. Fericiti sa fie in armonie.

    Fericire care curge precum un rau. Fericire gata sa accepte fericirea. Fericiti cei intelepti. Cei realizati prin forte proprii. Cei ce binecuvanteaza viata. Creatorii de fericire. Cei liberi, cei care iarta.

– Care este secretul abundentei?

– Viata ta este cea mai mare bijuterie din vistieria lui Dumnezeu. Si Dumnezeu este bijuteria inimii omului. Bogatia din tine este inepuizabila, iar abundenta din jurul tau este nelimitata. Lumea este suficient de bogata pentru ca toti sa devina bogati. Prin urmare, cu cat dati mai mult, cu atat veti obtine mai mult.

    Fericirea este la usa. Deschide pentru abundenta. Si transforma totul in aurul vietii. Fericiti sunt cei care gasesc comorile in sine.

– Cum sa traim in lumina?

– Bea din orice moment al vietii, pentru ca viata netraita naste tristete. Si aflati ce este inauntru, apoi ce este in afara. Intunericul lumii se naste din intunericul inimii.

    Fericirea este rasaritul soarelui. Contemplarea este dizolvarea in lumina. Iluminarea este stralucirea a o mie de sori. Fericiti sunt cei insetati de lumina.

– Cum sa gasim armonie?

– Traiti usor. Nu faceti rau nimanui. Nu fiti gelosi. Lasati indoielile deoparte, nu le dati putere. Devotati-va viata frumosului. Creati de dragul creativitatii, si nu de dragul recunoasterii. Tratati-va vecinii cu respect..

    Transformati trecutul, uitandu-l. Aduceti lucruri noi in lume. Umpleti-va corpul cu dragoste. Deveniti energia iubirii, pentru ca iubirea inspira totul. Unde este iubire, este Dumnezeu.

– Cum sa ajungem la perfectiunea vietii?

– Fericirea ii transforma pe multi. Cei nefericiti raman sclavi, pentru ca fericirea iubeste libertatea.

    Cu adevarat, bucuria este acolo unde exista libertate. Intelegeti arta fericirii. Deschideti-va lumii si lumea vi se va deschide.

Si, privind la toti cu dragoste, el a adaugat:

– Dar tacerea va dezvalui mult mai mult pentru voi. Fiti voi insiva! Traiti in armonie!

 

 

Povestea fulgului de nea !

 

Povestea fulgului de nea

    Era o frumoasă noapte de iarnă. Din cer cădeau lin fulgi mici și pufoși, ca un roi de fluturi albi. Casele dormeau liniștite sub plapuma albă de zăpadă.

 Un singur fulg, cel mai frumos și mai pufos dintre toți, stătea lipit de norul care-l concepuse.

-     Haide, haide, îi spunea norul, desprinde-te de mine! E timpul să zbori și tu alături de ceilalți frați ai tăi!

-          Nu pot! plângea el... Mi-e frică!

-          Nu are de ce să-ți fie frică, îl încuraja norul. Vei pluti ușor de tot pe aripi de vânt. Nici nu vei simți când vei parcurge distanța și vei ajunge pe pământ. Acolo te așteaptă alți fulgi la fel de frumoși ca tine.

-          Bine.. Bine…

            Fulgul, convins de vorbele norului, își dădu drumul să cadă. Ce minune! Zborul lui lin îl amețea, iar vântul îl rotea prin aer ca într-un carusel fermecat. Fulgul a închis ochii de fericire. Simțea că totul se petrece ca-ntr-un vis, din care nu-l putea nimeni trezi.

  Zborul fulgului nu a durat mult, dar lui i s-a părut o veșnicie. A coborât , purtat de vânt, alături de frații lui, pe pământul înghețat. Noaptea era din ce în ce mai geroasă. Nu după mult timp, ninsoarea a încetat. Întunericul de nepătruns și liniștea deplină a nopții de iarnă l-au speriat pe micuțul fulg.

-          De ce oare m-am lăsat convins de nor? Puteam să stau acolo mult și bine! Aici mă simt singur și uitat de toți! plângea fulgul.

    Deodată se aude o fâlfâire slabă de aripi. Era chiar îngerul nopților de iarnă. Auzind plânsul fulgului, coborî ușor pe pământ, se apropie de fulg și zise:

-          De ce plângi așa amarnic, frumos fulg?

-          Uite, eu m-am lăsat convins de nor să cad pe pământ, dar aici mă simt atât de singur…

-          Lasă, lasă, vom găsi noi ceva care să te facă să te simți mai bine, a zis îngerul și, cu micuțele sale palme, a strâns fulgul și alți frați de-ai lui și l-a făcut un bulgăre.

    Acum fulgul se simțea puțin mai bine. Peste zi câțiva copii chiar s-au jucat cu bulgărele, l-au rostogolit, l-au aruncat de la unul la altul. Fulgul se simțea din nou ca într-un carusel și era fericit.

            A venit iar noaptea. Fulgul se simțea din nou singur și abandonat. A început să plângă. Îngerul l-a auzit și a coborât imediat la el.

            - Ce s-a întâmplat? Tot trist te simți?

            - Da, aș vrea să am parte de și mai mare bucurie! Nu poți să mă ajuți puțin?

            Îngerul s-a gândit puțin, apoi a scos o gorniță de aur și a sunat ușor din ea. Ca prin minune, din înaltul cerului au coborât mii și mii de îngeri. Ei au luat bulgărele și l-au transformat  într-un om de zăpadă. Apoi au adus din pădure, de departe, un mic brăduț pe care l-au așezat lângă omul de zăpadă.

-          Așa, a spus îngerul, acum ai un prieten bun cu care să-ți petreci cele mai frumoase clipe.

-          Mulțumesc, zise fulgul fericit, alături de prieteni nu mă voi simți singur niciodată!

            Îngerii, ferici și au scos fiecare câte o gorniță și, cântând, au început un dans amețitor. Fulgul era fericit alături de prietenii lui și nu s-a mai simțit singur niciodată.

            Iată de ce, uneori, în nopțile lungi, este posibil să mai auzim în depărtări cântece minunate. Sunt îngerii din cer, coborâți pe pământ, care îi cântă fulgului de nea și-l fac fericit.

 

Legenda greierului şi a furnicii !

 

Legenda greierului şi a furnicii

    Se zice că demult, tare demult, trăia într-o împărăţie un copil atât de frumos, încât şi Soarele spunea că, prin câte ţări colindase el, nu văzuse un copil mai frumos.

    Când se făcu mare, copilul îşi facu singur un fel de lăută, cu câteva strune, pe care le ciupea cu unghia pentru a scoate diverse sunete. Ceilalţi copii, auzind sunetele lăutei sale, gri, gri, gri, îl porecliseră Greier. Acum Greier îi uimea pe cei din jurul său nu numai cu frumuseţea, ci şi cu cântecele sale minunate, astfel că toate fetele se îndrăgostiră de el.

    Tot în acea vreme, Soarele avea o fată pe care o ţinea închisă în palatul său de cleştar. Într-o zi, privind pe fereastră, fata îl zări pe tânărul Greier pe un câmp cu flori şi rămase înmărmurită când îl auzi cum cânta. Se îndrăgosti pe loc de el şi din acea clipă nu mai dorea nimic altceva, decât să-l privească toată ziua pe fecior.

    De atunci, fata deveni mai tristă şi începu să slăbească. Tatăl său, Soarele, intră la bănuieli şi începu să o urmărească pe furiş. Când văzu că fiica sa se îndrăgostise de un pământean, se supără atât de tare, încât hotărî să-l pedepsească pe tânărul Greier, pentru ca fata să nu-l mai vadă niciodată.

    Astfel, într-una din zile, când Greier cânta pe malul unui râu, Soarele trimise spre el o rază şi-l prefăcu într-un gândac negru, menit să trăiască printre frunze.

    Fata Soarelui, văzând de sus nenorocirea care se abătuse asupra iubitului său, se aruncă pe fereastra palatului, sperând să-l poată salva pe Greier, însă imediat ce ajunse pe pământ tatăl său descoperi fuga ei. De furie şi de tristeţe, el o prefăcu într-o furnică, pentru a trăi veşnic alături de iubitul ei, Greier.

Legenda pisicii !😻

 

Legenda pisicii

    Demult, demult, trăia o femeie sărmană şi văduvă. Şi, se spune că avea văduva o fată frumoasă, dar frumoasă cum rareori se întâmpla să fie făptură omenească. Avea fata vădanei păr lung şi mătăsos care-i curgea în valuri de aur pe umerii albi ca zăpada. Privirea fetei era mai senină şi mai strălucitoare ca albastrul cer de vară. Dar pe cât era de frumoasă pe atât de leneşă era odrasla femeii din poveste.

    Sărmana văduvă trudea singură vara şi iarna, în casă şi în ogradă, şi pe la oamenii din sat, şi pe la boieri, ca să poată pune mâncare pe masă. Când oboseala o dobora îşi ruga fiica s-o ajute la treburile gospodăreşti, dar frumoasa nici că se sinchisea de rugăminţile şi de truda mamei. Dar ştia s-o refuze pe bătrână cu atâta linguşeală în glas, cu blândeţe în ochi, şi cu surâs pe buze, încât biata femeie îi ierta trădarea, viclenia şi ipocrizia din căpşorul ei frumos.

    Cât era ziua de mare, stătea fata în oglindă şi-şi admira chipul. Dacă era cald afară, se retrăgea la răcoarea odăii. Dacă era frig dormea pe cuptor, întinzându-se cu lene multă în căldura aşternutului. Şi cum fericirea şi buna dispoziţia n-o părăseau nicicând, fata cânta cu glas mângâietor şi dulce de se oprea lumea pe uliţă s-o asculte.

    Dar se întâmplă ca într-o iarnă grea, femeia căzu la pat doborâtă de boală. Era afară frig de crăpau ouăle de păsări, şi nămeţii de zăpadă ajungeau până la fereastră. Degeaba se rugă mama de fiică-sa să iasă să dea de mâncare la păsări şi la văcuţă, căci fata rămase cuibărită pe cuptorul, care şi el începea să se răcească şi murmura încetişor un cântecel numai de ea ştiut.

Văzând atâta nepăsare şi delăsare din partea fetei, bătrâna răpusă de suferinţă, blestema cu ochii înecaţi în lacrimi amare pe făţarnica-i odraslă.

„Pe cuptor să-ţi petreci toată viaţa şi când s-o sătura străinii de lenea ta să te arunce în uliţă!”

Şi spunând aceste vorbe grele, femeia îşi dete ultima suflare.

Peste două-trei zile, văzând că uşa nu se mai deschide, vecinii au intrat în casă. Au găsit-o pe femeie ţeapănă în patul ei sărăcăcios, dar fata dispăruse fară urmă. Dar mare le-a fost oamenilor uimirea când zăriră pe cuptor vietate frumoasă, cu blana mătăsoasă şi aurie, care îi privea fix cu doi ochi de un albastru fară seamăn. Micuţa făptură torcea încetişor. Părea atât de blândă, firavă, mlădioasă şi neajutorată.

Când o femeie a întins mâna s-o mângâie, plăpândul animăluţ şi-a scos gheare ascuţite şi s-a repezit să zgârie mâna întinsă. Atunci femeia a apucat-o cu mâna însângerată de după ceafă şi a aruncat-o în zăpada din faţa casei.

Aşa a apărut pe lume pisica, animal frumos şi graţios, dar perfid, trădător, lacom şi leneş peste măsură.

O invatatura !

 

O invatatura !

Facultatea de medicină; un profesor se îndreaptă către un student și îl întreabă:

- Câți rinichi avem?
- Patru; - răspunde elevul.
- Patru? - replică profesorul, arogant, tipul celor care simt plăcere în a călca în picioare greșelile elevilor.
- Aduceți un balot de iarbă, pentru că avem un măgar în sală! - îi ordonă profesorul asistentului său.
- Și pentru mine o cafea! - i-a spus elevul, asistentului profesorului.

Profesorul s-a enervat şi l-a dat afară din sală, pe student. La ieșirea din sală, elevul avu îndrăzneala să-l corecteze pe profesorul furios:

- Dumneavoastră m-ați întrebat câţi rinichi avem! “Avem" patru: doi ai mei şi doi ai dumneavoastră. “Avem" este o expresie folosită pentru plural; Să aveți poftă și să vă bucurați de iarbă!

Morala:
Viața cere mai multă înțelegere decât cunoaștere. Uneori, oamenii, pentru că au un pic mai multă cunoaştere sau "cred " că o au, se simt de-a dreptul îndreptățiți să-i subestimeze pe ceilalți! Umilindu-i pe alții nu devii superior lor.