Am uitat sa stralucesc!
”A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici.
Buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că, și-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o frunză…
Și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărți. Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți. Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse.Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau daca ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră. Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o.
Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec…Și cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:
- Licuriciule, poate dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar întoarce la tine.
-Stii că ai dreptate ? a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât "AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!”
De cele mai multe ori, tristețea și panica ne copleșesc în așa masură încât uităm cât de valoroși suntem, nu ne mai permitem să ”strălucim”, ca atunci când aveam motive să o facem.Dacă nu mai avem valorizarea exterioară, dacă nu ne este satisfăcută nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiți de valoare. Uneori, durerile provocate de eșecuri, de nereușite, ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire. Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând (de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama) să mai fim văzuți de persoanele dragi de lângă noi.
