Meseria de mamă
Într-o
zi, o femeie numită Ana îşi lua carnetul de şofer. Când au întrebat-o care era
profesia ei, ea a avut un dubiu. Nu ştia cum să se considere. Funcţionarul
insistă:
-Ceea ce v-am întrebat este dacă aveţi un
serviciu?
-Sigur că da, am un serviciu, exclamă
Ana, sunt mamă!
-Noi nu considerăm ăsta un serviciu. O să
consemnez casnică, spuse funcţionarul cu răceală.
citeste mai multe...
O prietenă a ei, Marta, auzi cele
întâmplate şi căzu pe gânduri câtva timp. Într-o zi, se află în aceeaşi
situaţie. Persoana care o interoga era o funcţionară de profesie, sigură şi
eficientă. Formularul părea enorm şi interminabil. Prima întrebare era: “Care
este ocupaţia dvs?”. Marta se gândi puţin şi fără să ştie cum, răspunse:
-Sunt doctor în dezvoltarea infantilă şi
în relaţiile umane.
Funcţionara făcu o pauză şi Marta trebui
să repete cu pauze, emfatic, apăsândcuvintele mai semnificative. După ce a
notat totul, tânăra vru să verifice.
-Pot să vă intreb ce înseamnă că faceţi,
mai exact?
Fără pic de nelinişte în glas, cu mult
calm, Marta explică:
-Desfăşor un program pe termen lung,
înăuntru şi în afara casei.
Gândindu-se la familia ei, ea continuă:
-Sunt răspunzătoare de o echipă şi am
primit deja patru proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea
exigenţă este de 14 ore pe zi, uneori chiar până la 24 ore.
Pe măsură ce îşi descria
responsabilităţile, Marta observă creşterea tonului de respect în vocea
funcţionarei.
Când se întoarse acasă, Marta fu primită
de echipa sa: o fetiţă de 13 ani, alta de 7 şi alta de 3. Suind spre
dormitoarele casei, ea auzi pe cel mai nou proiect al ei: un bebe de 6 luni,
probând o nouă tonalitate a vocii. Fericită, Marta luă pe bebe în braţe şi
gândi la gloria maternităţii, cu multitudinea de responsabilităţi şi orele
interminabile de dedicare.
”Mama, unde-mi sunt pantofii? Mama, mă
ajuţi să-mi fac o fundă? Mama, bebe nu încetează din plâns. Mama, mă aştepţi la
sfârşitul orelor? Mama, vii mâine să mă vezi dansând? Mama, mergi la
cumpărături? Mama…”
Stând în pat, Marta se gândi: ”Sunt
Doctor în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane, dar bunicile ce or fi?”.
Si apoi a descoperit un titlu pentru ele: ”Doctoriţe superioare în dezvoltarea
infantilă şi în relaţiile umane”. Străbunicile sunt doctoriţe executive
superioare. Mătuşile sunt doctoriţe-asistente. Si toate femeile, mamele,
soţiile, prietenele şi colegele, doctoriţe în arta de a face viaţa mai bună…
Morala: Am
ajuns să trăim cu toţii într-o lume atât de ocupată şi egoistă, încât uităm
esenţa vieţii în sine. Şi de cele mai multe ori, uităm de cea care ne-a ajutat
să primim în dar viaţa. Dar de ce se întâmplă aşa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumim pentru lectură și pentru că DISTRIBUI: