Legenda
pisicii
Demult, demult, trăia o femeie sărmană şi văduvă. Şi, se
spune că avea văduva o fată frumoasă, dar frumoasă cum rareori se întâmpla să
fie făptură omenească. Avea fata vădanei păr lung şi mătăsos care-i curgea în
valuri de aur pe umerii albi ca zăpada. Privirea fetei era mai senină şi mai
strălucitoare ca albastrul cer de vară. Dar pe cât era de frumoasă pe atât de
leneşă era odrasla femeii din poveste.
Sărmana văduvă trudea singură vara şi
iarna, în casă şi în ogradă, şi pe la oamenii din sat, şi pe la boieri, ca să
poată pune mâncare pe masă. Când oboseala o dobora îşi ruga fiica s-o ajute la
treburile gospodăreşti, dar frumoasa nici că se sinchisea de rugăminţile şi de
truda mamei. Dar ştia s-o refuze pe bătrână cu atâta linguşeală în glas, cu
blândeţe în ochi, şi cu surâs pe buze, încât biata femeie îi ierta trădarea,
viclenia şi ipocrizia din căpşorul ei frumos.
Cât era ziua de mare, stătea fata în
oglindă şi-şi admira chipul. Dacă era cald afară, se retrăgea la răcoarea
odăii. Dacă era frig dormea pe cuptor, întinzându-se cu lene multă în căldura
aşternutului. Şi cum fericirea şi buna dispoziţia n-o părăseau nicicând, fata
cânta cu glas mângâietor şi dulce de se oprea lumea pe uliţă s-o asculte.
Dar se întâmplă ca într-o iarnă grea,
femeia căzu la pat doborâtă de boală. Era afară frig de crăpau ouăle de păsări,
şi nămeţii de zăpadă ajungeau până la fereastră. Degeaba se rugă mama de
fiică-sa să iasă să dea de mâncare la păsări şi la văcuţă, căci fata rămase
cuibărită pe cuptorul, care şi el începea să se răcească şi murmura încetişor
un cântecel numai de ea ştiut.
Văzând atâta nepăsare şi delăsare din
partea fetei, bătrâna răpusă de suferinţă, blestema cu ochii înecaţi în lacrimi
amare pe făţarnica-i odraslă.
„Pe cuptor să-ţi petreci toată viaţa şi
când s-o sătura străinii de lenea ta să te arunce în uliţă!”
Şi spunând aceste vorbe grele, femeia
îşi dete ultima suflare.
Peste două-trei zile, văzând că uşa nu
se mai deschide, vecinii au intrat în casă. Au găsit-o pe femeie ţeapănă în
patul ei sărăcăcios, dar fata dispăruse fară urmă. Dar mare le-a fost oamenilor
uimirea când zăriră pe cuptor vietate frumoasă, cu blana mătăsoasă şi aurie,
care îi privea fix cu doi ochi de un albastru fară seamăn. Micuţa făptură
torcea încetişor. Părea atât de blândă, firavă, mlădioasă şi neajutorată.
Când o femeie a întins mâna s-o mângâie,
plăpândul animăluţ şi-a scos gheare ascuţite şi s-a repezit să zgârie mâna
întinsă. Atunci femeia a apucat-o cu mâna însângerată de după ceafă şi a
aruncat-o în zăpada din faţa casei.
Aşa a apărut pe lume pisica, animal frumos şi graţios, dar perfid, trădător, lacom şi leneş peste măsură.
