O poveste pentru fiecare suflet care daruieste

Găina care i-a hrănit pe toți, dar pe ea n-a hrănit-o nimeni — O poveste pentru fiecare suflet tăcut care dăruiește

A fost odată ca niciodată, într-un colț liniștit de țară, un taur trufaș care s-a hotărât să organizeze un ospăț mare. Cu o voce răsunătoare și un aer de importanță, a spus:

— Eu nu aduc nimic de mâncare, bineînțeles. Ofer casa pentru petrecere, iar asta e mai mult decât suficient.

Câinele a dat din coadă și a adăugat:

— Am un os vechi pe-acasă... mai are o fărâmă de carne pe el. O să-l aduc.

Calul, mestecând alene niște fân, a spus și el:

— Am o bucată de brânză rămasă de la târgul de anul trecut. Cam tare, dar tot mai merge.

Toți s-au uitat atunci la găină. Aceasta a clipit ușor, surprinsă. Penele i s-au zburlit ușor, dar, după o clipă de tăcere, a rostit cu o voce blândă:

— Atunci... presupun că mă voi ocupa eu de restul — lemnele de foc, orezul, fasolea, condimentele și toată mâncarea.

Nimeni n-a obiectat. Așa că, oftând adânc și cu inima apăsată, găina s-a pus pe treabă.

A sosit ziua ospățului.

Înainte să răsară bine soarele, găina își legase o basma pe cap, ținea o macetă în cioc și mergea prin pădure după lemne. Aripile îi tremurau sub greutatea desagilor cu orez, fasole, porumb, ceapă, roșii și altele.

Când a intrat în bucătăria taurului, avea penele înnegrite de cenușă, picioarele umflate, fruntea transpirată. Și totuși, zâmbea. A pus suflet în fiecare mâncare. A gătit cu grijă, cu amintiri, cu dragoste.

Dar, din oboseală, a pus prea multă sare în fasole.

Seara, au sosit oaspeții.

Calul a lăsat brânza lui tare și uscată și și-a umplut farfuria. După prima îmbucătură, a strâmbat din nas:

— Asta-i o oală de fasole cu sare sau sare cu urme de fasole?

Câinele a lătrat amuzat, și-a pus osul aproape gol pe masă și, turnându-și o porție zdravănă, a zis:

— Găinușă, ce suntem noi aici? Tauri? Ne pui să lingem sare la cină?

Taurul n-a zis nimic — lui îi plăcea oricum mâncarea mai sărată.

Dar niciunul nu a mulțumit găinii.

Rănită în tăcere, dar tot cu inimă bună, s-a întors acasă și a gătit o nouă oală de fasole, de data aceasta perfect asezonată. Mirosul a plutit peste sat ca o vrajă, aducând animalele înapoi, una câte una.

Au mâncat în liniște, savurând fiecare îmbucătură.

Niciun cuvânt de mulțumire. Nicio mână întinsă să ajute.

Toată noaptea, găina a rămas în bucătărie. N-a fost poftită nici la masă, nici la povești, nici la un zâmbet.

Când ultimul oaspete a plecat, nici măcar un „noapte bună” n-a primit.

Epuizată și singură, s-a întors în bucătărie doar ca să găsească o coajă uscată de fasole lăsată pentru ea. I s-a făcut foame, dar n-a spus nimic. A măturat podeaua, a spălat oalele și și-a șters lacrimile din pene.

Nu era prima dată.

A devenit obișnuință.

Până într-o zi... când găina pur și simplu n-a mai venit.

Nici lemne.

Nici oale clocotind.

Nici miros de mâncare.

Nici căldură.

Nici bucurie.

Animalele au așteptat, nedumerite.

— Unde e? au întrebat, dar nimeni nu știa.

Zile mai târziu, au găsit o peșteră rece, ascunsă la marginea pădurii. Din ea răsuna o voce, firavă și îndepărtată:

— Iartă-mă, mamă... doar am vrut să protejez familia...

Era vocea găinii.

Dar ea nu era nicăieri.

Speriați, animalele au mers la capra cea bătrână și înțeleaptă, cunoscută pentru judecata ei dreaptă.

— De ce trăia într-o peșteră?

— De ce n-am știut că nu are o casă sau pe cineva care s-o îngrijească?

Capra i-a privit cu ochi grei de tristețe.

— A avut cândva o casă, a spus ea.

Trăia într-un cuibar plin de viață, cu râsete și bucurii. Dar într-o noapte cumplită, un șarpe a intrat în cuibar. În timp ce surorile ei au fugit, ea a rămas să apere puii. A fost mușcată. A supraviețuit — dar, în loc să-i mulțumească, au alungat-o. Cicatricile ei le erau incomode.

— De atunci, n-a mai avut adăpost, nici familie. A oferit tot ce avea, purtând în tăcere greutatea rănilor nevăzute. A gătit cu o inimă frântă. A zâmbit ca să nu-i vadă nimeni lacrimile. Și totuși... niciunul dintre voi n-a observat.

Animalele au tăcut, cu privirile în pământ.

Capra a oftat și a spus:

— Nu e moartă... dar e frântă. Eu am găsit-o și o îngrijesc acum. Dar nu mai are putere să-i poarte pe toți în spate... când nimeni n-a purtat-o pe ea niciodată.

Lecții din povestea Găinii:

Bunătatea nu înseamnă că ești inepuizabil

Chiar și inimile cele mai puternice se pot frânge când sunt împinse prea departe.

Recunoștința nu e un gest opțional — e o nevoie

Un simplu „mulțumesc” poate ține sufletul viu. Efortul și iubirea nu vin pe gratis. Munca în tăcere nu trebuie trecută cu vederea.

Întreabă-i pe cei care sunt mereu acolo

Cei care zâmbesc cel mai des, plâng adesea cel mai tare când nu-i vede nimeni. Întreabă-i cum se simt. Ascultă cu adevărat.

Nu știi niciodată prin ce trece cineva

Ceea ce pare forță poate fi, de fapt, ultimul strop de speranță. Fii blând. Fii atent. Fii uman.

Ai grijă de tine — nu e egoism, e supraviețuire

Nu poți da altora dacă te golești pe tine. Ai nevoie de tine ca să-i poți sprijini pe ceilalți.

A spune „nu” e o formă de putere

Granițele nu sunt ziduri, ci gardieni ai inimii tale. Nu e slăbiciune — e înțelepciune.

Sprijinul trebuie să circule în ambele sensuri

Relațiile adevărate cresc doar când dăruim și primim, nu când cineva se pierde încercând să-i salveze pe toți.

Faptele spun mai mult decât vorbele

Mulțumirea nu se arată doar în cuvinte, ci și în gesturi care ușurează povara celor ce dăruiesc în tăcere.

Rănile nevăzute dor cel mai tare

Unele cicatrici nu se văd, dar cer vindecare. Fii atent la ce nu se spune. Fii compasiune.

O comunitate e vie doar dacă își îngrijește îngrijitorii

Un sat nu trăiește prin mesele sale, ci prin inimile celor care le pregătesc — și prin grija celorlalți pentru acele inimi.