Ceea ce veți citi e un text preluat, dar mi s-a părut formidabil
sa vi-l impartasesc...
" Săptămâna aceasta, în timpul unei călătorii – în scop
profesional – la Munchen, am ales să iau prânzul într-unul dintre localurile
cochete din Marienplatz, în centrul orașului. La sosirea mea, totul era gol.
„Aș vrea o masă pe terasă, vă rog”, i-am glăsuit politicos chelnerului, care –
la fel de reverențios – a dat din cap a negație. „Totul este rezervat, ne pare
rău, vă mai putem găsi o masă doar înăuntru, cu puțin noroc”.
citeste mai mult...
M-am uitat în jur, la cele aproape 40 de mese gol-goluțe și m-am
simțit ca la „Camera Ascunsă”. „Dar nu e nimeni”, am exclamat eu, mirată. „Nu e
acum, dar să vedeți în zece minute”, a zâmbit băiatul. Uitându-mă la ceas,
mi-am dat seama că avea dreptate. Cum putusem să uit? Era ora 12 fără cinci
minute, iar în toate țările civilizate, intervalul 12-14 este dedicat mesei,
fără excepție. N-o să vezi vreodată un elvețian, un neamț sau un francez care
să-și ia masa de prânz la ora patru, fiindcă a avut rapoarte de făcut și n-a
putut să plece, nici vreun englez care mănâncă peste tastatura computerului un
Snickers cumpărat de la automat, fiindcă are prea multe de făcut și nu-și
permite să plece o jumătate de oră din birou. E o regulă nescrisă, pe care
toată lumea o respectă și care a devenit o realitate ce dictează inclusiv
programele restaurantelor și ale cafenelelor.
În nici zece minute, localul pustiu la venirea mea s-a umplut de
râsete, chicoteli, discuții gălăgioase și solicitări făcute cu mâna ridicată în
aer. Familii cu copii, cupluri ieșite în pauza de prânz, pensionari veniți la o
șuetă și chiar oameni singuri, precum domnul de la masa de lângă mine – care
avea ușor 80 de ani, dar ieșise la masă îmbrăcat elegant, în pantaloni cu
dungă, sacou și cămașă, cu o pălărie extrem de șic și lavalieră la gât.
A cerut o salată de creveți, pe care a mâncat-o cu înghițituri
mici și gesturi elegante, fără să privească în telefon, fără să vorbească cu
nimeni, fără să se concentreze pe nimic altceva în afară de mâncare. Și-a
savurat apoi în tihnă un espresso lung, privind amuzat la vacarmul din jur, după
care s-a ridicat, îndreptându-se cu pași mici către zona pietonală de
promenadă. Iar eu, privindu-l pe el, mi-am reamintit ce înseamnă acel respect
despre care citim în cărți. Să știi să-ți faci bucurii zilnice, să ai grijă
să-ți fie bine, să te bucuri de viață chiar dacă nimeni nu te privește. Să te
respecți înseamnă să-ți faci timp pentru tine și să alegi să petreci frumos
acel timp, chiar dacă ai 20, 50 sau 80 de ani. Să privești oamenii, să te uiți
la vitrine, să citești un ziar, să-ți mai dorești lucruri, chiar dacă ești doar
„tu cu tine”.
Dincolo de considerentul financiar, care încetinește sau
anulează multe vise, ceea ce mă întristează la mentalitatea românească este
lipsa acestui respect de sine, care să ne permită să ne ridicăm deasupra
circumstanțelor zilnice, deasupra regimurilor politice și chiar deasupra
trecerii timpului.
Am auzit de prea multe ori „Ce să-mi mai doresc la vârsta mea?”,
„Ce pot eu să mai fac după 50/60/70 de ani?”, „Ce rost mai are să fac asta sau
asta acum?”, toate izvorâte din obișnuința de a fi mereu utili, de a avea un
scop pus în slujba altora, de a ajuta, de a face și de a ne pune mereu pe
ultimul loc. Când nu mai lucrăm, nu mai avem copii de crescut sau nepoți de
îngrijit, brusc ne simțim fără niciun țel, fiindcă ideea de a petrece timpul
doar fiind fericiți cu și pentru noi înșine este un concept total străin și de
neimaginat.
Mai mult, spre nefericirea noastră, suntem și un popor care
glorifică sacrificiul. Pentru job, pentru familie, pentru copii, pentru soț. Am
auzit multe mame tinere care se laudă în gura mare că s-au abandonat pe sine
pentru copil și că nu le mai interesează nimic legat de ele însele, uitând că
acel copil va replica și el, cândva, modelul pe care l-a văzut acasă. Mulți
angajați care consideră că petrecutul weekendurilor la serviciu e un act de
noblețe care le va asigura gloria eternă și o plăcuță bătută în litere de aur
pe clădirea firmei la care lucrează, uitând că nimeni nu e de neînlocuit și că
timpul trece ireversibil în defavoarea lor.
Ați auzit vreodată teoria „punerii ouălor în același coș”, pe
care o folosesc uneori brokerii pentru a explica de ce nu e bine să-ți
investești toți banii într-un singur loc? Prea mulți dintre noi facem exact
asta cu timpul și energia noastră: ne raportăm la alții înainte de a ne raporta
la noi înșine și ștergem totul din viața noastră de dragul unui singur om, a
unei singure activități, a unui singur scop. Nici măcar nu încercăm să atingem
un echilibru, fiindcă găsim o plăcere inexplicabilă în a fi „mamă eroină”, „erou
al muncii”, „nevastă-model”, „gazda primitoare excelenta", și alte
principii de pe vremuri, declinate în varianta capitalistă și de secol XXI.
Deschideți televizorul la ora știrilor, indiferent de canal, și
veți auzi aceleași exprimări abrazive pentru ureche. „O bătrână de 55 de ani…”,
„Doi bătrâni de 60 de ani…”. „Unui bătrân de 58 de ani i s-a făcut rău în prima
zi de caniculă”. Apoi deschideți un jurnal similar al unei televiziuni
franceze, germane, spaniole sau italiene și căutați – în zadar, vă asigur – o
exprimare similară. În Occident, oamenii ajunși la vârsta pensionării sunt
numiți „veterani”, „seniori” sau „domni/ doamne venerabili/e” cu respect și
diplomație.
La noi sunt „bătrâni”, „bătrâne”, „moși”, „tatăi” și „mamăi”. O
mostră de ignoranță sau doar simptomul unei societăți în care nu mai reprezinți
nimic în momentul în care nu mai poți SERVI cuiva, nu mai poți plăti rate la
bancă, școli particulare, abonamente la fitness și nu mai poți semna condica în
fiecare dimineață la 8?
După o anumită vârstă, românii ajung să se considere inutili și
fără țel, iar societatea nu face decât să le confirme acest lucru, umilindu-i
în fel și chip. Și nu, nu e vorba doar de bani, e vorba în primul rând de
atitudinea față de propria persoană și de ceea ce ești dispus să accepți sau
nu.
Deloc întâmplător, imaginea oricărei doamne trecute de 70-80 de
ani care se încăpățânează să-și păstreze bunul-gust și cochetăria trezește la
noi exclamații pe care le-am auzit de nenumărate ori: „O babă nebună”.
Adică, ce-i mai trebuie, la vârsta ei, să-și pună o rochie
elegantă, o pereche de pantofi frumoși și să-și aranjeze părul? Ce-i mai
trebuie respect de sine și cochetărie, dacă nu mai are 18 de ani și „90-60-90”?
Privindu-l pe bătrânelul german, mi-am adus aminte și de
doamnele cochete din cafenelele pariziene pe care le admirasem de atâtea ori,
de bătrânica simpatică dintr-un boutique londonez, care proba cercei vintage,
de bunica unui fost coleg american de la masterat, care își petrecea
după-amiezile citind reviste de modă și colindând magazine de antichități. Și,
în ultimă instanță, de propriul meu bunic, care la 91 de ani nu rata nicio
știre, niciun ziar și nicio revistă de economie și politică, care comenta cu
entuziasm fiecare meci de la campionatul european, ba chiar își făcea planuri
și croșeta pronosticuri pentru Cupa Mondială care urma peste patru ani. Și,
punând laolaltă toate adevărurile ignorate pe care le-am citit de-a lungul
vremii, mi-am dat seama că așa vreau să fiu și eu peste 40 de ani. Doar că,
pentru ca asta să se întâmple, trebuie să încep de acum. Fiindcă ceea ce
tolerezi la 20 sau la 30 de ani ajunge să fie destinul tău la 50, 60 sau 70.
Și nu, nimic din cele de mai sus nu ține de alții. Nu trebuie să
te războiești cu nimeni, nu trebuie să închizi uși în nas, nu trebuie să bați
cu pumnul în masă. Trebuie doar să faci alegeri mai deștepte, să faci loc,
delicat, pentru mici bucurii semnificative, să spui un „nu” elegant atunci când
cineva vrea să profite de timpul, energia și bunăvoința ta, să nu te arunci cu
capul înainte în orice proiecțel, doar ca să-ți arăți disponibilitatea și să
speri că vei contabiliza niște bile albe pe o tabelă imaginară și inexistentă,
să nu zici niciodată, „O să am timp de mine mâine, săptămâna viitoare, luna
viitoare, după ce copiii intră la școală, după ce, după ce, după ce”.
Dacă nu îl smulgi tu cu bună-știință din ghearele vieții, e
posibil ca acel timp să nu vină niciodată.
MOTTO: Dăruiește-ti zâmbetul celor care MERITA, dragostea celor
care te APRECIAZA, lacrimile celor care iți sunt mereu alături și viata celor
care te iubesc! "
Fericiți veți fi......! 🤗💖
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumim pentru lectură și pentru că DISTRIBUI: