Viata nu vrea niciodata sa ne pedepseasca.
Nici karma.
Sufletul este cel care cheama intamplarile menite sa ne trezeasca. Si se pare ca intamplarile tragice ne trezesc cel mai bine: devenim brusc receptivi si maxim interesati de profunzimea vietii. Pentru ca sufletul nu vrea (doar am facut un angajament cu noi insine cand am venit pe lume) sa plecam de pe pasune asa cum am venit. Viata nu risipeste margaritare in troaca.
Considera risipa un pacat. Viata si destinul puse-ne in frunte si in inima nu pot fi risipite, adica neimplinite. Darurile ce ni s-au dat ne onoreaza dar se cer exprimate. Si cand riscam sa plecam de la pasune natangi, sufletul cheama intamplarile trezitoare. Diverse intamplari.
Intai pe cele placute si inspiratoare: intalniri semnificative, dialoguri cu talc, indemnuri, laude, aprecieri, sfaturi si avertizari de la diverse persoane, coincidente si sincronicitati magice. Daca asta nu ne face introspectivi si contemplativi si nu ne indeamna sa privim viata dincolo de valul pasiunilor si instinctelor superficiale (care nu exprima in mod profund cine suntem noi) atunci viata si menirea noastra cer sufletului sa cheme intamplarile trezitoare. Acelea dureroase. Asta nu inseamna ca viata ne pedepseste ci ca se straduieste disperat, sa se implineasca prin menirea ce ne-a fost data si de la care ne abatem. Ea asculta de angajamentul sufletului de a face ca periplul sau terestru sa exprime fiinta la nivelul ei cel mai inalt. Si asta inseamna sa iti ridici privirea, sa te opresti din rumegat si sa vezi intreg tabloul din care tu esti parte creatoare, sa il contempli plin de iubire dar manifestand puterea creatoare cu care ai fost inzestrat aducand versiunea propriului tau spirit.
Suferintele atroce, destructurante, nu sunt cele inscrise in menire. Niciodata. Sunt pe contul nostru. Sunt cele pe care le cream gratuit, din cauza ratacirii de noi insine si a intarzierii trezirii. Suferintele "gestionabile" sunt cele innobilatoare, care ne calesc si ne intaresc puterea de ne implini destinul.
Ratacirea de sine este atunci cand permiti altuia sa te batjocoreasca, sa te manipuleze. Cand iti propui scopuri care nu sunt ale tale. Cand imiti pe altul lasand geniul tau sa se risipeasca. Cand traiesti in frica si lipsa de iubire. Cand permiti sa iti fie indusa frica si ura. Cand ignori glasul sufletului si geniul tau creator. Cand preferi sa urmezi pe altul in loc sa mergi impreuna cu altul. Cand nu creezi nimic. Cand te falesti cu creatia ta uitand ca ea este o calatorie spre tine insati si ca singurul public care te asteapta si conteaza cu adevarat esti tu.
Sursa: Camelia Patrascanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumim pentru lectură și pentru că DISTRIBUI: