Legenda greierului şi a furnicii !

 

Legenda greierului şi a furnicii

    Se zice că demult, tare demult, trăia într-o împărăţie un copil atât de frumos, încât şi Soarele spunea că, prin câte ţări colindase el, nu văzuse un copil mai frumos.

    Când se făcu mare, copilul îşi facu singur un fel de lăută, cu câteva strune, pe care le ciupea cu unghia pentru a scoate diverse sunete. Ceilalţi copii, auzind sunetele lăutei sale, gri, gri, gri, îl porecliseră Greier. Acum Greier îi uimea pe cei din jurul său nu numai cu frumuseţea, ci şi cu cântecele sale minunate, astfel că toate fetele se îndrăgostiră de el.

    Tot în acea vreme, Soarele avea o fată pe care o ţinea închisă în palatul său de cleştar. Într-o zi, privind pe fereastră, fata îl zări pe tânărul Greier pe un câmp cu flori şi rămase înmărmurită când îl auzi cum cânta. Se îndrăgosti pe loc de el şi din acea clipă nu mai dorea nimic altceva, decât să-l privească toată ziua pe fecior.

    De atunci, fata deveni mai tristă şi începu să slăbească. Tatăl său, Soarele, intră la bănuieli şi începu să o urmărească pe furiş. Când văzu că fiica sa se îndrăgostise de un pământean, se supără atât de tare, încât hotărî să-l pedepsească pe tânărul Greier, pentru ca fata să nu-l mai vadă niciodată.

    Astfel, într-una din zile, când Greier cânta pe malul unui râu, Soarele trimise spre el o rază şi-l prefăcu într-un gândac negru, menit să trăiască printre frunze.

    Fata Soarelui, văzând de sus nenorocirea care se abătuse asupra iubitului său, se aruncă pe fereastra palatului, sperând să-l poată salva pe Greier, însă imediat ce ajunse pe pământ tatăl său descoperi fuga ei. De furie şi de tristeţe, el o prefăcu într-o furnică, pentru a trăi veşnic alături de iubitul ei, Greier.

Legenda pisicii !😻

 

Legenda pisicii

    Demult, demult, trăia o femeie sărmană şi văduvă. Şi, se spune că avea văduva o fată frumoasă, dar frumoasă cum rareori se întâmpla să fie făptură omenească. Avea fata vădanei păr lung şi mătăsos care-i curgea în valuri de aur pe umerii albi ca zăpada. Privirea fetei era mai senină şi mai strălucitoare ca albastrul cer de vară. Dar pe cât era de frumoasă pe atât de leneşă era odrasla femeii din poveste.

    Sărmana văduvă trudea singură vara şi iarna, în casă şi în ogradă, şi pe la oamenii din sat, şi pe la boieri, ca să poată pune mâncare pe masă. Când oboseala o dobora îşi ruga fiica s-o ajute la treburile gospodăreşti, dar frumoasa nici că se sinchisea de rugăminţile şi de truda mamei. Dar ştia s-o refuze pe bătrână cu atâta linguşeală în glas, cu blândeţe în ochi, şi cu surâs pe buze, încât biata femeie îi ierta trădarea, viclenia şi ipocrizia din căpşorul ei frumos.

    Cât era ziua de mare, stătea fata în oglindă şi-şi admira chipul. Dacă era cald afară, se retrăgea la răcoarea odăii. Dacă era frig dormea pe cuptor, întinzându-se cu lene multă în căldura aşternutului. Şi cum fericirea şi buna dispoziţia n-o părăseau nicicând, fata cânta cu glas mângâietor şi dulce de se oprea lumea pe uliţă s-o asculte.

    Dar se întâmplă ca într-o iarnă grea, femeia căzu la pat doborâtă de boală. Era afară frig de crăpau ouăle de păsări, şi nămeţii de zăpadă ajungeau până la fereastră. Degeaba se rugă mama de fiică-sa să iasă să dea de mâncare la păsări şi la văcuţă, căci fata rămase cuibărită pe cuptorul, care şi el începea să se răcească şi murmura încetişor un cântecel numai de ea ştiut.

Văzând atâta nepăsare şi delăsare din partea fetei, bătrâna răpusă de suferinţă, blestema cu ochii înecaţi în lacrimi amare pe făţarnica-i odraslă.

„Pe cuptor să-ţi petreci toată viaţa şi când s-o sătura străinii de lenea ta să te arunce în uliţă!”

Şi spunând aceste vorbe grele, femeia îşi dete ultima suflare.

Peste două-trei zile, văzând că uşa nu se mai deschide, vecinii au intrat în casă. Au găsit-o pe femeie ţeapănă în patul ei sărăcăcios, dar fata dispăruse fară urmă. Dar mare le-a fost oamenilor uimirea când zăriră pe cuptor vietate frumoasă, cu blana mătăsoasă şi aurie, care îi privea fix cu doi ochi de un albastru fară seamăn. Micuţa făptură torcea încetişor. Părea atât de blândă, firavă, mlădioasă şi neajutorată.

Când o femeie a întins mâna s-o mângâie, plăpândul animăluţ şi-a scos gheare ascuţite şi s-a repezit să zgârie mâna întinsă. Atunci femeia a apucat-o cu mâna însângerată de după ceafă şi a aruncat-o în zăpada din faţa casei.

Aşa a apărut pe lume pisica, animal frumos şi graţios, dar perfid, trădător, lacom şi leneş peste măsură.

O invatatura !

 

O invatatura !

Facultatea de medicină; un profesor se îndreaptă către un student și îl întreabă:

- Câți rinichi avem?
- Patru; - răspunde elevul.
- Patru? - replică profesorul, arogant, tipul celor care simt plăcere în a călca în picioare greșelile elevilor.
- Aduceți un balot de iarbă, pentru că avem un măgar în sală! - îi ordonă profesorul asistentului său.
- Și pentru mine o cafea! - i-a spus elevul, asistentului profesorului.

Profesorul s-a enervat şi l-a dat afară din sală, pe student. La ieșirea din sală, elevul avu îndrăzneala să-l corecteze pe profesorul furios:

- Dumneavoastră m-ați întrebat câţi rinichi avem! “Avem" patru: doi ai mei şi doi ai dumneavoastră. “Avem" este o expresie folosită pentru plural; Să aveți poftă și să vă bucurați de iarbă!

Morala:
Viața cere mai multă înțelegere decât cunoaștere. Uneori, oamenii, pentru că au un pic mai multă cunoaştere sau "cred " că o au, se simt de-a dreptul îndreptățiți să-i subestimeze pe ceilalți! Umilindu-i pe alții nu devii superior lor.