Pisica postas

Pisica postas

În 1879, orașul belgian Liège a încercat o inovație poștală curajoasă, dar hilară: Poșta cu Pisici. S-au gândit că, dacă porumbeii pot duce mesaje, și pisicile o pot face. Au angajat 37 de pisici pentru a livra scrisori în satele vecine, legând mesaje impermeabile de zgărzile lor. Rezultatul a fost previzibil pentru oricine are o pisică: a fost un dezastru. Deși toate pisicile au ajuns într-un final acasă (una a făcut recordul de 5 ore, altele au ajuns după o zi), ele s-au oprit pe drum să vâneze, să doarmă sau să se bată cu alte pisici, ignorând complet urgența corespondenței regale. Proiectul a fost abandonat rapid, dovedind că pisicile nu pot fi angajate la stat.

vezi mai mult....

Inițiativa a aparținut „Societății pentru Îmbunătățirea Rasei Feline”, o organizație care dorea cu ardoare să demonstreze că pisicile sunt la fel de inteligente și utile ca și câinii sau porumbeii voiajori. Membrii societății credeau că instinctul de orientare al felinelor era subestimat și că, dacă ar fi fost folosit corect, ar fi putut revoluționa modul în care satele izolate comunicau cu orașul. Ei au propus acest experiment autorităților ca o soluție ieftină și rapidă, bazată pe biologia animalului.

Logistica experimentului presupunea ca pisicile să fie luate din casele lor din Liège și transportate cu trăsurile în zonele rurale, la o distanță de aproximativ 30 de kilometri de centrul orașului. Odată ajunse în câmp deschis, animalele erau eliberate simultan, având misiunea instinctivă de a se întoarce la bolul lor cu mâncare de acasă. Teoria era solidă, bazându-se pe capacitatea recunoscută a pisicilor de a găsi drumul spre casă de la distanțe mari, fenomen numit „psi-trailing”.

Pentru a proteja corespondența, organizatorii au conceput mici capsule impermeabile din pânză cerată, care erau prinse strâns de zgărzile pisicilor. Mesajele din interior erau scurte și ușoare, pentru a nu incomoda animalul la mers sau la sărituri. Fiecare pisică a fost hrănită copios înainte de plecare, în speranța că, nefiindu-le foame, nu se vor opri să vâneze șoareci pe drum, ci vor alerga direct spre culcușul lor cald.

Prima pisică care a ajuns înapoi în Liège a creat o stare de euforie temporară în rândul organizatorilor. Felina a parcurs distanța în mai puțin de cinci ore, o viteză impresionantă care rivaliza cu serviciile poștale umane ale vremii. Acest succes inițial i-a făcut pe susținătorii proiectului să creadă că au descoperit o mină de aur și au început deja să facă planuri pentru o rețea națională de curierat felin.

Entuziasmul s-a stins însă rapid pe măsură ce orele treceau și restul „angajaților” nu mai apăreau. Majoritatea pisicilor au ajuns la destinație abia a doua zi, după 24 de ore, un timp inacceptabil pentru o corespondență care se dorea urgentă. Comportamentul lor natural a preluat controlul: în loc să meargă în linie dreaptă, pisicile au explorat teritoriul, s-au cățărat în copaci sau pur și simplu s-au oprit să se curețe la soare pentru perioade lungi de timp.

Spre deosebire de porumbei, care zboară pe deasupra obstacolelor, pisicile trebuiau să navigheze un teren complex plin de bariere fizice. Râurile, gardurile înalte și drumurile aglomerate reprezentau provocări majore care le încetineau sau le deviau traseul. Mai mult, întâlnirile cu câinii din gospodăriile rurale le obligau să se ascundă sau să facă ocoluri mari, ceea ce adăuga ore întregi la timpul de livrare estimat.

Un alt factor uman ignorat de organizatori a fost reacția publicului. O pisică prietenoasă cu un mesaj la gât putea fi oricând oprită de un trecător binevoitor care voia să o mângâie sau să o hrănească. Există riscul ca unii oameni să încerce să adopte animalul, ignorând complet misiunea sa oficială. Securitatea corespondenței era, așadar, inexistentă, depinzând total de capriciile felinei și de onestitatea celor pe care îi întâlnea.

Deși experimentul a dovedit fără echivoc că pisicile au un simț al orientării excelent (toate cele 37 au revenit eventual acasă), a demonstrat și că le lipsește complet disciplina necesară unei slujbe. Pisicile nu răspundeau la comenzi și nu aveau nicio motivație să livreze mesajul rapid; singura lor motivație era confortul propriu. Într-o lume care se mișca tot mai repede datorită telegrafului, poșta cu pisici era o întoarcere la un ritm lent și imprevizibil.

Astfel, Liège a rămas singurul oraș din istorie care a încercat oficial să transforme pisicile în poștași. Rapoartele vremii au tratat subiectul cu umor, iar ideea nu a fost niciodată reluată sau extinsă. Astăzi, povestea celor 37 de pisici curier rămâne o anecdotă savuroasă despre limitele domesticirii, reamintindu-ne că, deși pisicile trăiesc alături de noi, ele nu vor lucra niciodată pentru noi, ci doar pentru ele însele.

sursa: internet